Comisia Europeană a prezentat săptămâna trecută propuneri pentru conturile personale de învățare pe tot parcursul vieții și pentru micro-certificate, strategii susținute intens de la Bruxelles pentru pregătirea pieței forței de muncă în vederea digitalizării și economiei verzi. Noul proiect al Rezoluției pentru Tineri, pe care sunt raportor al Parlamentului European din partea Renew Europe și care așteaptă să fie adoptat în plen după ce a tocmai a trecut de Comisia de muncă și afaceri sociale, face trimitere la ambele subiecte, dar mai ales la oportunitățile pe care trebuie să le aibă tinerii la dispoziție, în contextul în care se schimbă continuu competențele sau nevoile de competențe de la o perioadă la alta.
Pe scurt, vorbim despre soluții dedicate următoarei generații de lucrători, pe o piață a muncii care se schimbă continuu sub presiunea automatizării, digitalizării, inteligenței artificiale și a schimbărilor climatice și, bineînțeles, pe fondul provocărilor aduse de pandemia Covid-19.
Într-o intervenție video la Edupedu.ro, miercuri, 8 decembrie, în cadrul dezbaterii online „ReConstruiește EdUcația”, organizată de EduPedu și G4Media, am purtat o amplă discuție despre propunerile și viziunea mea în acest sens, analizând totodată și situația de facto românească.
În ceea ce privește România, semnalez două chestiuni importante extrase din discuția de aproape 17 minute:
1. O viziune și strategie educațională comună pentru piața muncii: ministerele Economiei, Muncii, Educației
„Ceea ce cred că nu am reușit să înțelegem [în România] este dimensiunea și mai apoi forța schimbării care se produce acum. Cu alte cuvinte, în România există încă o inerție importantă, o reactivitate care cumva ar trebui compensată prin niște măsuri de reînnoire, de modernizare, a sistemului educațional în general. Și aici, foarte important e că nu totul ține de Ministerul Educației.
Eu văd obligatoriu un trio între Ministerul Economiei sau cine se ocupă de politica economică, între Ministerul Muncii și cine se ocupă de forța de muncă și de formarea profesională continuă și Ministerul Educației, care are mai ales partea de învățământ profesional și tehnic sau vocațional și zona de educație inițială în general.”
2. O piață a serviciilor sociale deschise, în care statul să nu se simtă concurent al zonei private și care să pună realmente în centru copiii
„În România avem multe probleme în sistemul educațional. Mulți arată cu degetul spre curriculă, alții își dau cu părere despre pregătirea profesorilor. Eu aș vrea măcar să avem chestiunile legate de acces. Acces fizic, adică să pot să ajung la școală, acces în ceea ce privește materialele de care am nevoie ca să-mi derulez procesul educațional, (…) acces material, adică familia să poată să-l trimită pe copil la școală, să aibă ce-i trebuie, să poată să-l hrănească, copilul să aibă acel minim sprijin material ca să poată să urmeze orele.
Am ajuns din păcate în anul 2021 să discutăm tot despre lucrurile de bază.
Serviciile sociale erau gândite și sunt gândite în continuare să suplinească mai ales pe zona copiilor vulnerabili tocmai problemele acestea de acces. Deci nu să creeze olimpici, ci să poată determina reducerea abandonului școlar și a acestor situații care determină un cerc vicios, generațional. Dintr-o familie vulnerabilă, dacă copilul nu are acces la educație, evident că lucrul acesta se perpetuează.
Vestea bună este că în Planul Național de Redresare și Reziliență sunt incluse 3 miliarde de euro pentru combaterea abandonului școlar.”
Transcrierea integrală a interviului:
EduPedu.ro: Care ar trebui să fie, în viziunea dumneavoastră, cadrul la nivel european privind rolul noilor skilluri, skilluri pentru viitor, așa cum ar trebui să fie ele pentru o piață a muncii care să fie competitivă în viitor și să reușească să dezvolte lucrurile în loc să păstreze o situație pe care nimeni nu o consideră acum bună sau de viitor?
Dragoș Pîslaru: Câteva unghiuri pe care le-aș propune:
Competențe digitale native, eco-competențe cu motivație intrinsecă
1. Primul unghi vine chiar acum prin munca pe care o depun pe Rezoluția pentru Tineri. Ce facem la nivel european este să ne uităm la modul în care tinerii au fost afectați în timpul pandemiei, avem inițiativa Comisiei Europene de a desemna 2022 drept Anul Tineretului European. În acest context, în Rezoluția pentru Tineri se vorbește și despre competențe, despre skills, cum spuneați mai devreme.
Aici este foarte interesant că, dacă tot discutăm despre transformarea duală, și anume tranziția verde și transformarea digitală la nivel european, primul lucru pe care ar trebui să-l asigurăm pe partea aceasta de competențe sunt oportunitățile pentru tineri.
Tinerii, până la urmă, se nasc și cresc într-un mediu digital, deci zona asta de competențe este una nativă, care cumva n-ar mai trebui să întâmpine atâtea bariere în sistemul formal de educație. Aici ar trebui să ne uităm spre partea aceasta de alfabetizare digitală și la crearea competențelor digitale ca o mare oportunitate a noii generații.
În ceea ce privește tranziția verde, discutată mai puțin din perspectiva competențelor, cred că motivația intrinsecă a tinerilor pentru aceste probleme legate de mediu, de schimbări climatice, îi face să fie interesați de eco-competențe, adică competențele din domeniul tehnologiilor de mediu. Tot în această rezoluție am propus să luăm în calcul apropierea noii generații de aceste tehnologii pentru că, bunăoară, dacă există și motivația intrinsecă, repet, de a crea acțiune care să fie sustenabilă, ar însemna o legătură directă.
Formare continuă, adaptare a competențelor
2. Acum, pe lângă această chestiune care ține, să zicem, de un segment de tineri, a doua realitate importantă la nivel european este cea legată de volatilitate și de modul în care se schimbă de fapt competențele sau nevoile de competențe de la o perioadă la alta.
Și atunci, chiar dacă discutam și înainte de pandemie de importanța formării continue, a capacității de a flexibiliza parcursurile profesionale și de a recalifica și îmbunătăți forța de muncă, lucrurile devin acum din ce în ce mai importante.
Cred că este deja o nouă realitate că paradigma aceea prin care parcurgem o formare profesională inițială și lucrul acesta îți dă niște competențe pe care doar le mai îmbunătățești, să zicem, prin experiență, dar rămân pe același parcurs profesional, pe un loc de muncă stabil, eventual tot restul vieții, ei bine, paradigma aceasta deja nu mai este de actualitate.
În România, poate am resimțit mai puțin aceste lucruri, dar în general mișcarea pe care o văd de la Bruxelles și discuțiile pe care le am cu colegi europarlamentari din alte state membre mă fac să atrag atenția acestui lucru important. La noi, în România, există o debalansare între formarea profesională inițială – care e pusă pe un anumit tip de făgaș, cu anumite standarde, e cât de cât așezat, chiar dacă avem o grămadă de lucruri de îmbunătățit -, în timp ce formarea profesională continuă este mai degrabă ceva marginal.
Și nu mă refer doar la luptele instituționale – adică la cine să o coordoneze – ci mă refer pur și simplu la înțelegerea necesității stringente de a avea capacitatea de recalificare și îmbunătățire a calificărilor vechi pe noile competențe.
Portabilitatea competențelor
3. În fine, al treilea unghi este legat de modalitatea prin care formarea de competențe este recunoscută. Chiar astăzi, Comisia Europeană lansează un pachet legislativ important, în care sunt două inițiative notabile în domeniul competențelor.
Una este legată de contul personal de formare, iar cealaltă este legată de micro-credențiale, ceea ce ar presupune că, atunci când te formezi și faci parte din activități de formare – chiar și în interiorul firmelor, deci nu neapărat certificare cu zeci de mii de patalamale în extern -, ai posibilitatea să îți încarci aceste competențe într-o platformă digitală pan-europeană care să-ți permită recunoașterea imediată și respectiv posibilitatea de a folosi aceste lucruri pentru mobilitatea la nivel european [ca lucrători – n.red.].
Mi se pare o inițiativă extrem de bună care, cumva, ar mai desțeleni din birocrația atașată competențelor și formării și verificării și traducerii de diplome șamd. Intrăm într-o zonă în care digitalul poate să joace un rol important nivelând aceste disparități în cursurile care se fac de exemplu în interiorul companiilor și nu sunt recunoscute deși îți dau competențe cel puțin la fel de bune, dacă nu mai bune uneori decât cele care, știu eu, sunt acreditate ca bază a unor cursuri de formare academice și nu numai.
Deci acestea sunt trei unghiuri, tinerii și competențele viitorului, formarea profesională continuă și nevoia de adaptare permanentă și respectiv inițiativele Comisiei Europene legate de portabilitate și de flexibilizare a posibilității de a dobândi noi competențe care să-ți fie recunoscute la nivel pan-european.
EduPedu.ro: Am o completare aici: spuneați că nu va mai exista monopol al diplomelor, practic. Acum, diplomele se acordă doar formal, adică în universități și în școli, prea puțin pe piața liberă, și atunci probabil că în momentul în care oamenii vor găsi certificarea competențelor reale pe care le au la firmele care au autoritatea să certifice acele competențe, va exista o concurență, va fi mai ușor și pentru oameni să le găsească, și pentru firme să capteze aceste cunoștințe și să îi aducă pe angajați acolo unde vor.
Întrebarea este: observați dinspre România vreun interes pentru aceste subiecte la nivel instituțional, adică sunteți în contact cu ministerele din zona noastră care să vă spună, să vă întrebe ce se întâmplă? Dumneavoastră sunteți și raportor într-o serie de astfel de subiecte foarte importante. Care este comunicarea?
DP: La nivel instituțional, nu pe toate subiectele, dar din păcate pe unele subiecte, cum sunt acestea legate de micro-credențiale sau certificate, este mai degrabă reactivă.
Ce remarc însă este interesul extraordinar care vine din partea sectorului privat 🙂 Și asta este ceva foarte important.
Să vă dau un exemplu foarte concret: când discuți cu tinerii despre formare în domeniul, știu eu, Java sau Python sau lucruri de genul acesta, limbaje folosite acum de tineri pentru programare, este de la sine înțeles că aceste lucruri le înveți mai degrabă într-o firmă care programează și îți face formarea la locul de muncă și te învață cum să folosești aceste sisteme decât cursul despre… știu eu, să-i dăm o denumire fictivă: Limbaje de programare ale secolului XXI. În care te ia de la ce făceam eu, Cobol, Fortran, C++, până la jungla de astăzi cu Python & Co.
Este clar că e nevoie în continuare… Nu vreau să fiu considerat radical sau anarhist în materie de programe educaționale, dar la un moment dat pentru un tânăr e mai important să aibă capacitatea de programare efectivă, să știe cum să programeze decât să treacă prin toată curricula unui manual care poate pe alocuri este perimat.
Ar fi complet incorect să spun că autoritățile românești sunt dezinteresate, există interes. Ceea ce cred că nu am reușit să înțelegem este dimensiunea și mai apoi forța schimbării care se produce acum. Cu alte cuvinte, în România există încă o inerție importantă, o reactivitate care cumva ar trebui compensată prin niște măsuri de reînnoire, de modernizare, a sistemului educațional în general. Și aici, foarte important e că nu totul ține de Ministerul Educației.
Eu văd obligatoriu un trio între Ministerul Economiei sau cine se ocupă de politica economică, între Ministerul Muncii și cine se ocupă de forța de muncă și de formarea profesională continuă și Ministerul Educației, care are mai ales partea de învățământ profesional și tehnic sau vocațional și zona de educație inițială în general.
La noi, aceste trei entități sunt fracturate; există din punctul meu de vedere o incapacitate de a articula în comun o strategie sau o viziune care cumva să se poată alinia cu schimbările la nivel european.
Și nu este doar o critică sterilă: am o serie întreagă de idei și contribuții pe care le aduc chiar din Parlamentul European pe aceste lucruri. Și sunt convins că vom ajunge pe această zonă. Dar viteza este esențială, până la urmă: în cât timp va putea face România aceste lucruri.
Asta determină, la capătul zilei, competitivitatea României și modul în care vom putea avea o piață a forței de muncă care să nu aibă ceea ce se numește astăzi mismatch, adică nepotriviri. Tu poți să ai, să zicem, oameni formați, dar nu pe ceea ce e necesar în piața forței de muncă. Și atunci degeaba ai formarea respectivă; sunt resurse irosite, care nu pot fi folosite de oamenii respectivi pentru a-și forma niște cariere și a obține niște venituri decente, acesta fiind dezideratul lor la nivel individual.
EduPedu.ro: Ultima întrebare: în 2016, când ați fost ministru al Muncii și Protecției Sociale, ați lansat o hartă a serviciilor sociale care viza, printre altele, și familiile cu copii. Familii cu copii care au niște decalaje, amplificate acum de pandemie, de învățare etc. Asta va afecta pe termen lung, și economia, și societatea, cel mai probabil. Ați urmărit cumva dacă s-a mai întâmplat cu acel proiect? [Mă refer la] perseverența, continuitatea proiectului, a fost continuat, a fost urmărit, a fost dezvoltat?
DP: Proiectul a fost îngropat și a fost imediat în anul următor dezvoltat un altul. Asta este tipic, până la urmă, administrației noastre, care nu reușește să treacă de la o anumită guvernanță politică la alta lucrurile bune.
Există în acest moment ceva similar, dar neactualizat.
Din păcate, aș putea spune că dezideratul acesta de piață a serviciilor sociale deschise, în care statul să nu se simtă concurent al zonei private și care, de fapt, să pună în centru copiii, că despre asta discutăm acum, și despre modalitatea prin care ei dobândesc accesul, rămâne încă o chestiune care probabil o vom regăsi în strategia [legată de Garanția pentru copii] la care lucrează acum ANPDCA. De ce? Și pentru că la nivel european am adoptat Garanția pentru Copii, care cere statelor membre să asigure accesul la educație.
Repet, în România avem multe probleme în sistemul educațional. Mulți arată cu degetul spre curriculă, alții își dau cu părere despre pregătirea profesorilor. Eu aș vrea măcar să avem chestiunile legate de acces. Acces fizic, adică să pot să ajung la școală, acces în ceea ce privește materialele de care am nevoie ca să-mi derulez procesul educațional – și mă refer aici de la tablete sau ce ai nevoie dacă cumva educația e hibridă sau la distanță. Și, nu în ultimul rând, să avem lucrurile care țin de acces material, adică familia să poată să-l trimită pe copil la școală, să aibă ce-i trebuie, să poată să-l hrănească, copilul să aibă acel minim sprijin material ca să poată să urmeze orele.
Am ajuns din păcate în anul 2021 să discutăm tot despre lucrurile de bază…
Serviciile sociale erau gândite și sunt gândite în continuare să suplinească mai ales pe zona copiilor vulnerabili tocmai problemele acestea de acces. Deci nu să creeze olimpici, ci să poată determina reducerea abandonului școlar și a acestor situații care determină un cerc vicios, generațional. Dintr-o familie vulnerabilă, dacă copilul nu are acces la educație, evident că lucrul acesta se perpetuează.
Vestea bună – pentru că nu vreau să încheiem într-o notă negativă – este că în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) sunt incluse 3 miliarde de euro pentru combaterea abandonului școlar.
Aceste măsuri pe care le avem acolo ar veni în completarea celor pe care le-am avea pe Fondul Social European + (FSE+) și eventual și în completarea celor pe care le avem în InvestEu pe fereastra socială.
Resurse există așadar, România poate într-adevăr să facă acum un pas radical în a-și asigura măcar baza de plecare în această reformă educațională. Evident, voi face tot ceea ce se poate la Bruxelles împreună cu colegii mei europarlamentari pentru a susține acest proces.
Mai mult context:
https://dragospislaru.eu/rezolutia-pentru-tineri-adoptata-comisia-de-munca-si-afaceri-sociale-empl-parlamentul-european/
https://dragospislaru.eu/procentul-tinerilor-fara-un-loc-de-munca-din-romania-neet-a-crescut-semnificativ-pe-fondul-pandemiei/
https://dragospislaru.eu/consiliul-ue-a-adoptat-garantia-pentru-copii-tinte-educatie-sanatate-hrana-si-locuire-decenta-pentru-toti-copiii/
